pics ‘n thoughts

vara in februarie

De ceva vreme nu mai am chef sa scriu. m-am plictisit sa mai scriu despre mine. O fi doar o faza. S-a facut extrem de cald. Sint vreo 20 de grade si e inca februarie. E atit de frumos si ma trezesc asa de fericita in fiecare zi. Vad rasaritul in fiecare dimineata cind deschid ochii, cerul rosiatic, soarele cum urca incet. Deschid ochii, privesc, adorm iar, tot asa, pina urca putin sus, iar la 7 jumate sar din pat. Imi iau cele mai subtiri haine si ies pe afara. Bucurestiul se face frumos cind e cald. Zilele trecute am intrat intr-un cinematograf parasit. Mirosea tare a vin. Am incercat sa intru in hotel cismigiu, dar usile erau sudate ori inchise cu lacatul. M-am plimbat prin parcul Cismigiu, atunci, printre fete cu role si cupluri de indragostiti.

bunica a inceput sa lucreze la fabrica de confectii unde lucra dupa ce bunicul s-a imbolnavit si nu mai putea sa munceasca, pensionar fiind deja de citiva ani. Ea zice ca merge la terapie. Se bucura ca “fetele” sint dragute, are cu cine sa povesteasca, si au grija de ea. Ii e dor de mine si plinge aproape de fiecare data cind vorbim, spunindu-mi sa ma intorc acasa - la Cluj, adica. Ea e la baia mare. Oricum nu ma vede prea des.

Sint atitia oameni tristi a caror viata e o continua agonie, dar, din fericire, multi dintre ei nu au nici macar inteligenta - sau mai degraba educatia - sa o inteleaga. Exista atita saracie si suferinta in lumea asta, si uneori asa de aproape de noi, incit ajungi sa te afli intr-o dilema teribila: sa te bucur ca tie iti e bine, sau sa te intristezi enorm, pina la depresie, ca exista atita suferinta. Sa ignori, sa intorci capul si sa privesti in sus, sau sa incerci sa faci ceva, sa-ti inchipui ca poti salva lumea si sa salvezi cit de putin iti sta in putinta. Sa pui un ban in mina batrinei de la metrou sau sa te uiti, amarit, in partea cealalta. Banii sint la fundul buzunarului si ajungi greu la ei. Sau “de ce sa le dau bani - ca oricum ii dau mai departe la sefii lor”. Ma intreb ce sef o fi avind batrinica p care o vad aproape in fiecare zi cind merg la servici, linga springtime. e atit de slaba si de chinuita, si sufera si tinea mina tremurinda piele si os in frigul din ianuarie. Sper sa aiba, totusi, un sef, la care sa-i duca banii, dar care macar sa-i dea un acoperis deasupra capului. Desi ma indoiesc.  

No comments yet.

Leave a comment