Ca orice fata de virsta mea, am petrecut si eu ore pretioase, amuzindu-ma in fata televizorului sau a monitorului la filmul femeiesc la care rid si barbatii, sex and the city. Peripetii amuzante si povesti de dragoste povestite de ziarista newyorkeza Carrie, toate avind parfumul frumosului oras. Ei bine, si ca orice fete, noi fiind 4 amice foarte bune, ne-am prostit acu multi ani, alegindu-ne cite un personaj din cele 4. Eu eram Carrie. Pe restul nu le dezvalui. Intre timp, doua se schimbau intre ele. eu ramaneam Carrie. Nu stiude ce, ca doar nu sint nici blonda, nici migniona si urasc tocurile. Apoi am inceput sa scriu la ziar, si Carrie am ramas. Ne-am amuzat enorm, dind capul pe spate, cu coctailul in mina, cind cineva a zis: voi parca sinteti alea din Sex and the city.

Aseara si azi, cautind un film scurt la care sa ne uitam in timp ce mincam pizza semipreparata cumparata de la Corte Ingles, am ales un episod din Sex and the City. Analizind situatia, am constatat ca eu nu sint Carrie. Pentru ca nu umblu niciodata in rochite dragute si ciudatele, cocotata pe tocuri de 12 cm ca sa par mai inalta, nu ma isterizez la aparitia unui cos pe obraz si mersul cu trenul nu e chiar moarte de om pentru mine. Nu sint prea dispusa sa stau ore intregi in fata laptopului scriind si meditind despre relatii, dragoste sau barbatii care m-au parasit, nu imi aranjez rapid parul in fata unei oglinzi cind vad ca apare El si nu ma vad indragostita ani si ani de un barbat cu care sa am o pseudorelatie din cind in cind, cind o fi si el disponibil. Dar u never now… anyway, ideea de baza este ca renunt oficial la a fi Carrie. Chiar daca o sa mai stam noi sa palavragim verzi si uscate about true love, din cind in cind, in fata unei beri, la Insomnia.

prima tema la cursul de jurnalism narativ a lui Cristi Lupsa a fost o autobiografie in cifre. cam asta a iesit 

Pe 21 decembrie 83 făceam ochi la maternitatea Stanca din Cluj. Primii ani i-am trăit într-un camin de familişti din Haşdeu, alături de o mamă proaspăt angajată şi un tată student în ultimul an la Politehnică. Distribuirea comunistă locurilor de muncă despărţea familii. Pe tata l-au trimis la Alba Iulia, Galaţi, iar mama s-a mutat la Turda, la părinţi. De ce nu am tată şi eu ca toţi copiii, plângeam eu în patul vechi din casa bunicii, pe vrmea când mama îmi citea Ivan Turbincă. Ea visa un apartament în Cluj.

La 4 ani am zburat pentru prima dată cu avionul de la Baia Mare la Bucureşti. Între părinţii mei s-au stricat o vreme relaţiile şi îşi disputau cu vehemenţă odrasla. Din avion oamenii se vedeau tot mai mici şi urcam peste nori şi oare o să ajungem mai sus de soare?, întrebam eu. Am stat câteva zile într-un apartament dintr-un bloc vechi de pe Magheru. Tata m-a învaţat ce e o prismă şi mi-a arătat o bucată de ecran de televizor.

6 ani mă găseau înapoi în camera din fund a casei bunicii în faţa televizorului mic alb-negru Sport. Aici, un om în pulover, făcea scandal. Era ziua mea şi începea revoluţia. Stăteam cu mama, îmbrăţişate, sub geamul mare, pătrat. Se auzeau împuşcături. Nu am înţeles niciodata cine se împuşca în Turda. I-au executat pe bătrânei live. Am suflat în lumânări pe 26, când era ziua vara-mi. Au făcut doar un tort pentru amândouă, era mai ieftin.

8 luni mai târziu m-am mutat în Cluj cu ambii părinţii, într-un bloc din Mănăştur. În spatele blocului era o parcare mare şi goală, verdeaţă şi un bătător de covoare. Parcarea e acum plină.Copiii nu mai loc se joace cum ne jucam noi. Am învăţat să facem podul de sus, am făcut campionate de volei şi gimnastică, şi am crescut.

În clasa a 6-a începeam sa fug de la orele la care mă plictiseam, iar într-a 7-a mergeam la discotecă în Bianco. Într-a 8-a am început să bem vin vărsat şi directorul o cheama pe mama la şcoală să-i spună că îl privesc de sus, cu mâinile în buzunar. În toţi aceşti ani eram premiantă.

La 15 ani am dat admitere la liceu şi am reuşit să pic la secţia de real, intrând la uman. Aveam să scap de visul mamei de a ma face şi pe mine matematician.

3 ani jumate m-am iubit cu un baiat cu 5 ani mai mare ca mine. Într-o zi l-am părăsit. Nu îl mai iubeam de mult. Nu a înţeles nimic.

4 luni am fost îndrăgostită nebuneşte de un oltean care m-a părăsit la 2 luni dupa ce ne-am cunoscut. M-a parasit pentru alta, spuneam atunci. M-a parasit pentru ca eu nu vroiam să investesc nimic, mi-a spus la reîntilnire, 4 ani mai tirziu.

Alţi 3 ani cu multe pauze şi împăcări am petrecut cu un băiat creţ. Am încetat să-l mai iubesc.

4 luni am stat în America. M-am îndrăgostit nebuneşte de ea şi de un american irlandez cu mâini pistruiate. Am spalat vase, am servit americani, am fost la petreceri cu necunoscuţi şi am pierdut nopţi pe malul oceanului, cu sticle de Smirnoff Ice.

Cu cei aproape 9.000 de euro câştigati am cumpărat un aparat foto şi o maşină despre care lumea crede ca mi-a cumpărat-o tata

3 ani m-a ţinut facultatea. Am terminat-o repede. Anul 3 şi 4 într-unu, să nu mai pierdem vremea cu prostii şi în primii doi ani o facultate în paralel.

La 2 luni de la absolvire, deasupra unui castron de orez şi pulpe de pui prost gătite, la FânFest, cunoşteam un baiat cu umeri laţi, înalt şi frumos. M-a cucerit în podul casei sale, un vechi castel de vânătoare. Încet, l-am iubit mult. Uneori ne ascundeam în camera lui mare, alteori fugeam în oraşe mici, la sfârşit de săptămână. Am urcat împreună pe Tatra şi ne-am uitat cu gura cascata la Sagrada Familia. Mi-a cântat la chitara în dimineţi însorite, sau în dimineti triste.

4 prietene păstrez încă de pe băncile liceului. Ne iubim încă de la distanţă. Două au rămas acasă, una reprezintă turismul Romaniei la Madrid, iar eu încerc să cresc la Bucureşti.

4 luni am vândut reclame în 7seri, 5 luni am învăţat să scriu la un supliment al Evenimentului Zilei, 6 luni am scris la clujeanul Foaia Transilvană.

Acu 8 luni s-a întâmplat minunea. Am fost angajată la Revista National Geographic. Iar restul e istorie. 
 
 
 

Cea mai tare faza de cind sint in Bucuresti mi s-a intimplat astazi. Cautam prelungirea ferentari, ca sa ajung la mecanic cu masina accidentata in urma cu 3 saptamini. Opresc intr-o statie de tramvai. Erau 2 barbati. Unul, de vreo 50 de ani, chel, si un batrinel. Intreb cum ajung acolo, la care cel de 50 se balbaie dupa care mi se urca in spate in masina si imi spune: va arat eu pe unde. Trebuia sa ajunga pe acolo, am inteles eu. Omul a fost atit de natural cind mi s-a urcat in masina, incit eu am ramas perplexa, dar nu am putut sa ripostez. Am condus mai departe. Nu a facut nici o miscare ciudata, a privit tot drumul inainte, dandu-mi indicatii pe unde sa o iau. S-a purtat perfect normal, ca intr-un taxi. Nu a incercat sa vorbeasca cu mine despre nimic. Am ajuns unde trebuia sa coboare, mi-a dat indicatiile mai departe - la singa si apoi la dreapta si ati ajuns.

De ceva vreme nu mai am chef sa scriu. m-am plictisit sa mai scriu despre mine. O fi doar o faza. S-a facut extrem de cald. Sint vreo 20 de grade si e inca februarie. E atit de frumos si ma trezesc asa de fericita in fiecare zi. Vad rasaritul in fiecare dimineata cind deschid ochii, cerul rosiatic, soarele cum urca incet. Deschid ochii, privesc, adorm iar, tot asa, pina urca putin sus, iar la 7 jumate sar din pat. Imi iau cele mai subtiri haine si ies pe afara. Bucurestiul se face frumos cind e cald. Zilele trecute am intrat intr-un cinematograf parasit. Mirosea tare a vin. Am incercat sa intru in hotel cismigiu, dar usile erau sudate ori inchise cu lacatul. M-am plimbat prin parcul Cismigiu, atunci, printre fete cu role si cupluri de indragostiti.

bunica a inceput sa lucreze la fabrica de confectii unde lucra dupa ce bunicul s-a imbolnavit si nu mai putea sa munceasca, pensionar fiind deja de citiva ani. Ea zice ca merge la terapie. Se bucura ca “fetele” sint dragute, are cu cine sa povesteasca, si au grija de ea. Ii e dor de mine si plinge aproape de fiecare data cind vorbim, spunindu-mi sa ma intorc acasa - la Cluj, adica. Ea e la baia mare. Oricum nu ma vede prea des.

Sint atitia oameni tristi a caror viata e o continua agonie, dar, din fericire, multi dintre ei nu au nici macar inteligenta - sau mai degraba educatia - sa o inteleaga. Exista atita saracie si suferinta in lumea asta, si uneori asa de aproape de noi, incit ajungi sa te afli intr-o dilema teribila: sa te bucur ca tie iti e bine, sau sa te intristezi enorm, pina la depresie, ca exista atita suferinta. Sa ignori, sa intorci capul si sa privesti in sus, sau sa incerci sa faci ceva, sa-ti inchipui ca poti salva lumea si sa salvezi cit de putin iti sta in putinta. Sa pui un ban in mina batrinei de la metrou sau sa te uiti, amarit, in partea cealalta. Banii sint la fundul buzunarului si ajungi greu la ei. Sau “de ce sa le dau bani - ca oricum ii dau mai departe la sefii lor”. Ma intreb ce sef o fi avind batrinica p care o vad aproape in fiecare zi cind merg la servici, linga springtime. e atit de slaba si de chinuita, si sufera si tinea mina tremurinda piele si os in frigul din ianuarie. Sper sa aiba, totusi, un sef, la care sa-i duca banii, dar care macar sa-i dea un acoperis deasupra capului. Desi ma indoiesc.  

cistigatoarea la premiul pulizer pentru feature photography in 2007, castigatorul world press photo la stories, sau articolul din NG din 2003 despre scalvii secolului 21, cu niste fotografii foarte misto facute de Jodi Cobb, pe care din pacate nu le-am gasit nicaieri online. 

Intrebare: care e primul lucru pe care il face un tigan cind ajunge in fata unui computer?

Raspuns: cauta in recycle bin.

Nu am gasit, din pacate, decit trailerul emisiunii. Daca gasiti emisiunea propriuzisa pe net v-as fi recunoscatoare.

Iata prezentarea. Jos este o mica iconita care reprezinta o camera de filmat. Clik pt ea pt trailer.

http://www.realitatea.net//index.php?domeniu=2&stire=91681#

Acestea sint primele mele articole publicate in NG. Si 2 mici fotografii.

http://www.natgeo.ro/romania/forturile-bucurestiului/

http://www.natgeo.ro/romania/viata-lui-nicolae-ceausescu/cele-sapte-minuni-ale-epocii-de-aur.html

http://ngm.nationalgeographic.com/ngm/photogrant/qa.html

Intr-o zi, demult, mergeam pe o straduta in dimbu rotund, neasfaltata, printre case si caini ce latrau. Era primavara, seara. La un moment dat s-a facut liniste. Totul a tacut si de la o fereastra se auzea un pian. Sau o muzica de pian. Nici nu stiu ce era, dar rasuna in sus spre cer si m-am uitat si eu in sus la stele si m-am simtit fericita. Am avut un fel de frustrare apoi o vreme pentru ca mi-era cunoscuta tema, dar nu-mi aminteam ce e. Apoi, intr-o zi, dupa citeva luni ma aflam in fata la central. Era aglomerat si soare, masinile claxonau, taxiurile se opreau, si mi-a picat fisa. Era Love song. Adica nu era te miri ce minunatie. Dar m-a facut, atunci, de mult, fericita, pentru citeva clipe.

Sambata am fost la un film. Hors de prix, cu dragalasa Audrey Tautou. Subiectul filmului nu e tare important in povestea mea si il gasiti pe net mai bine povestit decit as putea-o face eu. Ceea ce e insa, de notat, e veselia generala pe care ti-o da filmul. Dragalaseania actritei, jucausenia filmului. Rizi frantuzeste la un film care te face pentru cele 100 si ceva de minute cit tine sa uiti de toate necazurile si tristetile din lume. Si sufletul ramine deschis si zimbeste. Asa am patit eu, cel putin.

azi, iesind din metrou, un nenea rosu la fatza foc, cinta un iris si apoi le spunea oamenilor ca piesa e cintata de unu, cristi miculescu, ce cinta manele in formatia iris. inca un pic, inca un ceas, pina la marele popas. un betiv care a adus zimbetul pe buzele inexistentilor de la metrou. nimeni nu radea rautacios si putini l-au privit intrigati. te inveselea de-a dreptul. am zimbit si eu. era atit de beat incit cred ca nu va sti vreodata ca a arcuit buzele strinse ale calatorilor din metrou.

tot la metru, dar de data aceasta seara, o fetitza cinta mos craciun in semi intunericul rece din pasajul unirii. fetitza cu mama ei trec mai departe si dintre doua gherete de ziare si umbrele inchise se aude un ris de fata. pe jos, o fata si un baiat aveau un moment intim, sa zic asa. foarte draguti. am inaintat zimbind din nou.

si tot la metrou, de citeva zile, citesc cioran. de l’inconvenient d’etre ne. citesc si rascitesc. ce a zis ca citesc si eu chestii la moda. nici nu mi-a trecut prin cap sa citesc cioran pentru ca ar fi la moda, ci pentru ca am dat peste el intr-o biblioteca a unui amic si l-am imprumutat. timpul m-a dus la el atit de tirziu pentru ca in liceu o doamna profesoara de romana indragostita de blaga si de toti cei mari si morti m-a indepartat de el cu aprecierile ei chinuite. asa ca iacata-ma acum mirindu-ma de intelepciunea sa. iata citeva idei la care subscriu.

“Nu fac nimic, se intelege. Dar vad cum trec orele - si asta e preferabil incercarii de a le umple.”

“Adevarata legatura dintre fiinte nu se stabileste decit prin prezena muta, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios si fara cuvinte care seamana cu rugaciunea interioara.” Adica stai linga mine si nu spune nimic. Hai sa stam si sa nu ne spunem nimic. Avem nevoie si de momentele astea. din acelasi registu “Cind revezi pe cineva dupa multi ani, ar trebui sa te asezi unul in fata celuilalt si sa nu spui nimic ore in sir, pentru ca, profitind de tacere, consternarea sa se poata autosavura.” as vrea sa stam ore in sir si sa nu ne spunem nimic.

“Cind refuzi lirismul, e un chin sa innegresti o pagina: la ce bun sa scrii ca sa spui exact ceea ce aveai de spus?”

“E greu sa accepti sa fii judecat de cineva care a suferit mai putin ca tine. Si cum fiecare se crede un Iov nerecunoscut…”

“Unii au parte de nenorociri; altii de obsesii. Care sint mai de plins?” cred ca obsesia e una dintre cele mai mari nenorociri care vine din tine si nu din afara. pe care iti e greu sa ti-o recunosti tie, care te mananca in interior ca un vierme, care aduce dupa sine alte nenorociri.

“Nu mi-ar placea ca oamenii sa fie drepti in privinta mea: as putea sa ma lipsesc de orice, in afara de tonicul injustitie” faina recunoastere

“Nu ne marturisim altcuiva mihnirile decit ca sa-l facem sa sufere, ca sa le ia asupra lui. Daca am vrea sa-l legam de noi, nu i-am impartasi decit suferintele noastre abstracte, singurele pe care se reped sa le accepte toti cei care ne iubesc”

“Calea cea mai sigura ca sa nu gresesti e sa subminezi o certitudine dupa alta. Faptul ca tot ceea ce conteaza a fost facut in afara indoielii ramine insa la fel de evident.”

more to come